[vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” bg_image_animation=”none”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_link_target=”_self” column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_width_inherit=”default” tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid” bg_image_animation=”none”][tabbed_section style=”default” alignment=”left” spacing=”default” tab_color=”Accent-Color”][tab icon_family=”none” title=”Español” id=”1579822757449-1″ tab_id=”1579822757452-4″][vc_column_text]La guitarra suena floja, lenta, romántica. Se levantan los dedos de las cuerdas y el alma del cuerpo. Me voy a algún lado, donde los acuerdos quieren. El piano se escucha aquí en mi burbuja. Y las estrellas brillan colgadas desde el cielo, columpiándose. Su trino se eleva hasta al astro purpura, con los dulces versos. La poesía cantada es el mejor transporte hacia la luna. Que pena que los astronautas no lo saben. No es necesario una nave espacial.
La música te hace viajar lejos y deshacer las cadenas de este cuerpo, por algunos instantes de fantasía, fuertes y coloridos.
El violín canta igual de triste y helado como el otoño. Luego los tambores laten igual que mi pulso. Siento como circula la sangre en mis venas con cada nota. El oído es mágico. ¿Donde estoy? Estoy donde quiero. En algún sitio entre el cielo y la tierra, donde el viento es helado, pero a pesar de sentir mis mejillas frías, yo no tengo frío. Estoy adentro de un piano. Soy las cuerdas del violín. Las palabras cortan la neblina para poder admirar el paisaje con aureolas. Las nubes se escapan vertiginosamente y paran a veces cuando el tono de la canción baja. Escucho. Veo. Siento todo. Siento mucho dolor sin razón porque el piano puede ser tan triste. Siento felicidad explosiva si los tambores lo piden. Y la voz humana me hace llorar.
A veces me siento como en una cueva, hace frío. Es solitaria y oscura. Su eco la hace más grandiosa, como si no tendría fin porque la voz del solista no toca esas paredes de piedra. Otras veces, si la canción lo pide, estoy en el paraíso, bajo hojas de palmera que se mueven lento y poético, bajo el cielo azul, enterrada en arena fina y caliente, al lado del mar pintado de esmeralda.
Estoy perdida y encontrada entre las notas musicales.
Exaltados y castigados están todos los sentidos. Las palabras cantadas toman forma nostálgica, eterna, y un eco permanente en mi ser.
Con la música está todo en silencio. Simetría y desorden, sentido y perdición. La música es una montaña de dolores en distintos tonos. Y, a veces alguna canción perdida en el tiempo, me hace extrañar lo que no conozco.
La música es recuerdo y olvido. Alivio y carga. Un bocado de eternidad.
[/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1579822706484-5″ tab_id=”1579822706485-2″][vc_column_text]
Muza
Chitara sună leneș, lent, romantic. Se ridică degetele de pe coarde și sufletul din corp. Plec undeva, unde acordurile doresc. Pianul se aude aici în bula mea. Și stelele strălucesc agățate din cer, balansându-se. Trilul lor se înalță până la astrul mov cu versurile dulci. Poezia cântată e cel mai bun transport până la lună. Ce păcat că astronauții nu știu asta. Nu e nevoie de navă spațială. Muzica mă transportă departe și pot desface lanțurile acestui corp pentru câteva momente iluzorii, puternice și colorate.
Vioara cântă la fel de trist și înfrigurată ca toamna. Tobele bat la fel ca pulsul meu. Simt cum îmi circulă sângele prin vene cu fiecare notă. Auzul e magic. Unde sunt? Sunt unde doresc. Undeva între cer și pământ, unde vântul e rece, dar deși îmi simt obrajii reci, nu îmi e frig. Sunt înăuntrul unui pian. Sunt coardele vioarei. Cuvintele taie ceața ca să pot admira peisajul cu aureole. Norii fug repede și se opresc uneori când coboară tonul melodiei. Aud. Văd. Simt totul. Simt durere multă fără vreun motiv pentru că pianul poate fi așa de trist. Simt fericire explozivă dacă tobele o cer. Iar vocea umană mă face să plâng.
Uneori mă simt ca într-o peșteră, e rece. E solitară și întunecoasă. Ecoul ei o face și mai impunătoare, de parcă nu s-ar termina pentru că sunetul vocii solistului nu-i atinge pereții de stâncă. Alteori, dacă melodia o cere, sunt în paradis, sub frunze de palmier ce se mișcă lent și poetic sub cerul albastru, împlântat în nisip fin și cald, lângă marea pictată în smarald.
Sunt pierdută și găsită printre note muzicale. Sunt exaltate și batjocorite toate simțurile. Cuvintele cântate capătă nostalgie eternă, și un ecou permanent în ființa mea. Cu muzica e totul liniște împrejur. Simetrie și dezordine, sens și pierzare. Muzica e o adunătură de dureri în diferite tonuri. Și câteodată câte o melodie pierdută în timp, mă face să îmi fie dor de ceea ce nu cunosc.
Muzica e amintire și uitare. Ușurare și încărcare cu povară.
O gustare sempiternă.[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row]
