El libro de los libros

Escuché la sinfonía de las palabras con Eminescu, Bacovia, Rebreanu, Eliade. Averigüé que las descripciones aparentemente cansadoras y sin final, guardan el desenlace de unas historias que , por ejemplo: las historias de Balzac.

Hugo, Dumas pare e hijo, Hardy, Brontë, Austin, Dickens, Dostoievski, Shakespeare, G. Garcia Márquez me enseñaron que la imaginación es una roja gigante y la escritura es una supernova. Pero en ninguno de estos libros mágicos encontré lo que descubrí en el libro de los libros, la Biblia: comida para el alma, alimentos exquisitos, atentamente seleccionados por mi Dios para la salvación de nuestra alma inmortal.

En ninguno de estos libros no encontré la paz que me da Dios en su Palabra. Palabras eternas de un Dios eterno, su belleza es estremecedora: porque escuchamos, creemos y somos salvos (parafraseo Romanos 9:17).

Aunque los libros tienen su encanto, estas estrellas se apagaran en algún momento, a pesar de su explosion impresionante. Solamente la Biblia tiene como Autor a un Dios eterno, el Creador de las estrellas, de la luz y la oscuridad. El que dice: YO SOY, no está limitado por el tiempo y el espacio.

¿Ya leíste tu Biblia hoy?

[/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1586861293417-9″ tab_id=”1586861293421-10″][vc_column_text]Am plâns și am regretat cu Anna Karenina, m-am jucat cu Olguța de la Medeleni.

Am construit vise cu Pip, am râs copilărește cu Ionel Popescu, am luptat alături de Katniss, l-am urât și iubit pe Heathcliff iar dintr-o altă poveste și continent, pe Scarlett. Am visat la Narnia cu Lucy. Am vizitat catedrala Notre Dame cu Quasimodo, am văzut turnul Eiffel construindu-se cu Lautrec.

Am ascultat simfonia cuvintelor cu Eminescu, Bacovia, Rebreanu, Eliade. Am aflat că descrierile aparent obositoare și nesfărșite, păstrează deznodământul unor povești , de exemplu: scrierile lui Balzac. Hugo, Dumas tată și fiu, Hardy, Brontë, Austin, Dickens, Dostoievski, Shakespeare, G. Gracía Márquez m-au învățat că imaginația e o gigantică roșie și scrisul e o supernovă.

Dar în niciuna din aceste cărți magice nu am găsit ce am aflat în Cartea cărților, Biblia: merinde pentru suflet, bucate alese de Dumnezeu pentru mântuirea sufletului nostru nemuritor.

În nici una dintre aceste cărți nu am găsit pacea pe care mi-o dă Dumnezeu în cuvântul Lui. Cuvintele eterne ale unui Dumnezeu etern, frumusețea lor înălțătoare: pentru că auzim, credem și suntem mântuiți (parafrazare Romani 9:17).

Deși cărțile au încântarea lor, aceste stele la un moment dat se vor stinge, chiar dacă produc o explozie nemaipomenită. Doar Biblia are ca Autor pe un Dumnezeu etern, Creatorul stelelor, a luminii și întunericului, Cel ce zice: EU SUNT nu este limitat de timp și spațiu.[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row]

Musa

[vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” bg_image_animation=”none”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_link_target=”_self” column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_width_inherit=”default” tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid” bg_image_animation=”none”][tabbed_section style=”default” alignment=”left” spacing=”default” tab_color=”Accent-Color”][tab icon_family=”none” title=”Español” id=”1579822757449-1″ tab_id=”1579822757452-4″][vc_column_text]La guitarra suena floja, lenta, romántica. Se levantan los dedos de las cuerdas y el alma del cuerpo. Me voy a algún lado, donde los acuerdos quieren. El piano se escucha aquí en mi burbuja. Y las estrellas brillan colgadas desde el cielo, columpiándose. Su trino se eleva hasta al astro purpura, con los dulces versos. La poesía cantada es el mejor transporte hacia la luna. Que pena que los astronautas no lo saben. No es necesario una nave espacial.
La música te hace viajar lejos y deshacer las cadenas de este cuerpo, por algunos instantes de fantasía, fuertes y coloridos.
El violín canta igual de triste y helado como el otoño. Luego los tambores laten igual que mi pulso. Siento como circula la sangre en mis venas con cada nota. El oído es mágico. ¿Donde estoy? Estoy donde quiero. En algún sitio entre el cielo y la tierra, donde el viento es helado, pero a pesar de sentir mis mejillas frías, yo no tengo frío. Estoy adentro de un piano. Soy las cuerdas del violín. Las palabras cortan la neblina para poder admirar el paisaje con aureolas. Las nubes se escapan vertiginosamente y paran a veces cuando el tono de la canción baja. Escucho. Veo. Siento todo. Siento mucho dolor sin razón porque el piano puede ser tan triste. Siento felicidad explosiva si los tambores lo piden. Y la voz humana me hace llorar.
A veces me siento como en una cueva, hace frío. Es solitaria y oscura. Su eco la hace más grandiosa, como si no tendría fin porque la voz del solista no toca esas paredes de piedra. Otras veces, si la canción lo pide, estoy en el paraíso, bajo hojas de palmera que se mueven lento y poético, bajo el cielo azul, enterrada en arena fina y caliente, al lado del mar pintado de esmeralda.
Estoy perdida y encontrada entre las notas musicales.
Exaltados y castigados están todos los sentidos. Las palabras cantadas toman forma nostálgica, eterna, y un eco permanente en mi ser.
Con la música está todo en silencio. Simetría y desorden, sentido y perdición. La música es una montaña de dolores en distintos tonos. Y, a veces alguna canción perdida en el tiempo, me hace extrañar lo que no conozco.
La música es recuerdo y olvido. Alivio y carga. Un bocado de eternidad.
[/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1579822706484-5″ tab_id=”1579822706485-2″][vc_column_text]

Muza

Chitara sună leneș, lent, romantic. Se ridică degetele de pe coarde și sufletul din corp. Plec undeva, unde acordurile doresc. Pianul se aude aici în bula mea. Și stelele strălucesc agățate din cer, balansându-se. Trilul lor se înalță până la astrul mov cu versurile dulci. Poezia cântată e cel mai bun transport până la lună. Ce păcat că astronauții nu știu asta. Nu e nevoie de navă spațială. Muzica mă transportă departe și pot desface lanțurile acestui corp pentru câteva momente iluzorii, puternice și colorate.
Vioara cântă la fel de trist și înfrigurată ca toamna. Tobele bat la fel ca pulsul meu. Simt cum îmi circulă sângele prin vene cu fiecare notă. Auzul e magic. Unde sunt? Sunt unde doresc. Undeva între cer și pământ, unde vântul e rece, dar deși îmi simt obrajii reci, nu îmi e frig. Sunt înăuntrul unui pian. Sunt coardele vioarei. Cuvintele taie ceața ca să pot admira peisajul cu aureole. Norii fug repede și se opresc uneori când coboară tonul melodiei. Aud. Văd. Simt totul. Simt durere multă fără vreun motiv pentru că pianul poate fi așa de trist. Simt fericire explozivă dacă tobele o cer. Iar vocea umană mă face să plâng.
Uneori mă simt ca într-o peșteră, e rece. E solitară și întunecoasă. Ecoul ei o face și mai impunătoare, de parcă nu s-ar termina pentru că sunetul vocii solistului nu-i atinge pereții de stâncă. Alteori, dacă melodia o cere, sunt în paradis, sub frunze de palmier ce se mișcă lent și poetic sub cerul albastru, împlântat în nisip fin și cald, lângă marea pictată în smarald.
Sunt pierdută și găsită printre note muzicale. Sunt exaltate și batjocorite toate simțurile. Cuvintele cântate capătă nostalgie eternă, și un ecou permanent în ființa mea. Cu muzica e totul liniște împrejur. Simetrie și dezordine, sens și pierzare. Muzica e o adunătură de dureri în diferite tonuri. Și câteodată câte o melodie pierdută în timp, mă face să îmi fie dor de ceea ce nu cunosc.
Muzica e amintire și uitare. Ușurare și încărcare cu povară.
O gustare sempiternă.[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row]

Sentidos

Veo el sol que se escapa cada día, a pesar de que, en realidad, nosotros huimos. Él esta en el mismo lugar hace miles de años.

Miro como los pájaros aparentan volar con facilidad, se alzan en el cielo con sus alas majestuosas. Pero, quizás, para ellos el vuelo suave es un esfuerzo constante, y las alas están como de plomo.

El mar lleva historias misteriosas, el viento dice tormentas nefastas y las olas hablan sobre la nostalgia. Sin embargo, el mar no sé qué siente cuando entierro mis pies en esas aguas. Desconozco cuantos pies se lanzan para refrescarse allí, o cuantas almas se tiran con desesperación en sus manos frías. No sé si alguien lo mira para refrescarse el espíritu. Ignoro qué clase de lágrimas caen allí.

Veo el pasto el cual piso, cuan triste parece en invierno, y en los veranos con lluvia aparenta ser un niño en pleno juego. Sé como se sienten mis pies cuando corro en el campo descalza, como en la infancia. Pero no tengo idea como se siente que te corten una y otra vez y a pesar de eso, permanecer siempre viva, vibrante y entera.

Escucho la lluvia, como busca lugar entre las grietas del asfalto para llegar al suelo. Pero ignoro el sonido de su nacimiento.

El viento suena tan alegre y dulce cuando el cielo es claro.

Pero cuando las nubes forman una montaña de algodón gris, se escucha una ira que espero apurándome hacia algún albergue. Pero no lo veo cuando y dónde toma forma. No escucho los gritos que se apagan en el éter.

Toco texturas tan diferentes, pero la cosa más extraña de tocar es el agua. Está allí y no está. No la puedes cortar, no tiene sabor ni color, pero es tan buena.

Pongo la mano en una blusa de color naranja. Es fina, suave. Siento sus hilos. Pero no conozco quien la cosió. Quién le puso el color.

Toco la mano de mi hija. Pura ternura. Es fina, cálida, siento su dulce pulso. Pero no sé como se formó esta obra de arte aunque fue parte de mi cuerpo durante nueve meses. Ahora es parte de todo mi ser, para siempre.

Huelo la nieve, un perfume helado, tan puro y violento. Pero ignoro cómo es posible que estos numerosos copos de nieve sean la encarnación de la perfección.

Siento el perfume de la primavera, miles de flores que viajan llevadas por el viento. Los dientes de león me hacen cosquillas en la nariz.

Pruebo la vida, muerdo de ella con fuerza como de una manzana. Pero no entiendo tantas cosas. Mi sabor es tan diferente del de los demás. Cada uno dice su versión y a pesar de que existen semejanzas, cada quien tenemos otras experiencias, porque somos alguien aparte. Para mi la vida es dulce-amarga. Desconozco lo que será para ti. Solo sé como me siento cuando me duele, cuando estoy enferma, cuando amo.

Conozco, veo el color azul, pero no te lo puedo explicar. Sé como me hace sentir.

Conozco las cosas de mi lado de mundo, de mi pedazo de vida y vivencias. Y lo siento tanto que no entiendo tu lado del cuadro. Puedo solo relacionar lo que he vivido con lo que me explicas. Y encuentro semejanzas. Porque por más distinta que sea tu imagen completa, vives con los mismos sentidos, como yo.

Escucho la música, el amor, la amistad la siento, la huelo, la toco y la veo.

Porque hay algo más.

Un sexto sentido.

Como si viera, sentiría, olería, viera cosas que están lejos y sin embargo, están aquí.[/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1578596280254-10″ tab_id=”1578596280256-3″][vc_column_text]Văd doar o parte din bucata mea de lume. Ca un caleidoscop ce se schimbă constant. Imagini încurcate pe care uneori pare că ajung să le înțeleg, iar când cred că am descifrat o formă, apar altele.

Văd cum soarele fuge în fiecare zi, deși în realitate noi fugim. El e în același loc de mii de ani. Privesc cum păsările par a zbura cu ușurință, se înalță pe cer cu aripile lor maiestoase. Dar poate, pentru ele zborul lin, e un efort constant, iar aripile sunt ca de plumb.

Marea poartă povești misterioase, vântul spune furtuni nefaste și valurile vorbesc despre nostalgie. Însă marea nu știu ce vede când îmi împlânt picioarele în ea. Nu știu câte picioare se avântă să se răcorească în ea, ori câte suflete cu disperare, își lasă viața în mâinile ei reci. Nu știu dacă cineva o privește și-și împrospătează sufletul. Ignor ce fel de lacrimi au curs în ea.

Văd iarba pe care o calc, cât de tristă pare iarna iar pe timp de vară, după ploaie, pare un copil în plină joacă. Știu cum se simt picioarele când zburd pe câmp desculță, ca-n copilărie. Dar habar n-am cum se simte să fii tăiată mereu, și totuși să rămâi întotdeauna vie și întreagă.

Aud ploaia, cum își face loc printre crăpăturile din trotuar ca s-ajungă la sol.

Dar ignor sunetul nașterii ei. Vântul sună atât de voios și dulce când cerul e senin.

Dar când norii formează un munte de vată gri, se aude o furie pe care o aștept grăbindu-mă înspre adăpost. Nu-l văd totuși când și unde se formează. Nu aud strigătele ce se sting în văzduh.

Ating texturi atât de diferite, dar lucrul cel mai ciudat de atins e apa. E acolo și nu e. Nu o poți tăia, nu are gust și culoare, însă e atât de bună.

Pun mâna pe o bluză de culoare portocalie. Are țesătură fină, e ușoară. Îi simt cusăturile. Dar nu cunosc cine a cusut aceste părți, ce văd acum e un întreg.

Ating mâna fetiței mele. Drăgălășenie pură. E fină, caldă și îi simt pulsul dulce. Dar ignor cum s-a format această operă de artă deși a fost parte din trupul meu timp de nouă luni. Acum e parte din toată ființa mea, pentru totdeauna.

Miros zăpada, un parfum înghețat, atât de pur și violent. Dar ignor cum e posibil ca acei numeroși fulgi de zăpadă să reprezinte întruchiparea perfecțiunii.

Simt parfumul primăverii, mii de flori ce călătoresc purtate de vânt. Păpădiile ce îmi gâdilă nasul.

Gust viața, mușc din ea cu putere ca dintr-un măr. Dar totuși nu înțeleg atât de multe. Savoare mea e așa diferită de a celorlalți. Fiecare îmi spune versiunea lui și deși există asemănări, fiecare avem alte experiențe, deoarece suntem altcineva. Pentru mine viața e dulce-amară. Nu știu cum e pentru tine. Dar știu cum mă simt când mă doare ceva, când sunt bolnavă ori când iubesc. Știu cum arată culoarea albastră, dar nu ți-o pot explica. Știu însă cum mă face să mă simt.

Cunosc lucrurile din partea mea de lume, din bucata mea de viață și trăiri. Și-mi pare rău când nu înțeleg partea ta din acest tablou. Pot doar să relaționez ce am trăit cu ceea ce îmi explici. Și găsesc asemănări. Pentru că oricât de diferită e imaginea ta de ansamblu, trăiești cu aceleași cinci simțuri, ca mine.

Aud muzica, dragostea, prietenia o simt, o adulmec, o ating, o văd.

Pentru că mai e ceva.

Un al șaselea simț.

De parcă aș vedea, simți, adulmeca, atinge și vedea, lucruri ce-s departe dar totuși atât de aici.[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row]

Întoarcerea copilăriei – El regreso a la infancia

Privesc o poză cu o fetiță incomodă, pe punctul de a izbucni în plâns. Bretonul ei în care se reflectă blițul, fața ei crispată mi se par așa de necunoscute. Cât de inexorabil e timpul, cât de crud de scurte sunt momentele de fericire. Timpul a îngălbenit marginile fotografiei, și a creat mici riduri în jurul ochilor mei. Începutul bătrâneții se face simțit în tinerețe, iar moartea începe de la naștere. Îmi amintesc de teama în fața camerei de fotografiat. Poate credeam că acea poză fură într-adevăr sufletul celor care privesc acolo. Ori nu credeam nimic, mintea mea prea bine putea să fie o foaie albă, pe care oricine putea scrie și teama era doar irațională, una dintre atâtea pe tărâmul copilăriei. Nici nu mă interesa timpul pe vremea aceea, joaca era o linie continuă și punctată între strigătul mamei că e târziu, până ziua următoare.

Șuvițele blond colorate de soarele verii, zburau cu vântul printre crengile plopilor. Și acele mânuțe adunau frăguțe de pe marginea șoselei. Iar ochii, ochii ei priveau printre orele ceasului, văzând doar ce era în fața lor cu luciri din viitorul depărtat. Cu un dor necunoscut pentru lucruri pe care le avea deja, respira aerul și îi privea bulele cu un interes nemaipomenit. Vedea viața cu melancolie, iar basmele deși nu le putea citi încă, le trăia, le adulmeca printre porumbul și roșiile din grădină. Chema inocența la joacă, le cânta buburuzelor, ura albinele însă nu și mierea și admira furnicile.

Uneori, când îmi fac timp să mă privesc și să mă văd cu adevărat în oglindă, îmi apare acea fetiță cu speranțele ei în ochi. O salut de parcă aș vedea o veche prietenă, dar nu îmi iau rămas bun, o am ascunsă într-un cufăr al inimii, cu ea vin tot felul de amintiri care dăinuie, peste care nu se poate așeza rugina, amintiri mereu noi, proaspete. Vocea mamei e întotdeauna duioasă și pașii tatei se aud la fel de puternic.

Condeiul mânuit de Dumnezeu mi-a scris o frumoasă viață, impregnată cu parfum de lună și apă de la arteziană.

Păpădiile de pe câmpuri nu îmi duc dorul, nici firele de iarbă pe care le călcam, plopii au luat cu ei urmele tălpilor de copil. Într-o clipită acea copilă a lăsat cele copilărești ca să realizeze că viața e doar un ceas, un fir de ață ușor de tăiat.

Când cred că am uitat de mult anumite lucruri, se întoarce o foaie din jurnal și mi se prosternă copilăria la picioare.

[/vc_column_text][vc_column_text] I am text block. Click edit button to change this text. [/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Español” id=”1561153747-2-88″ tab_id=”1561155567831-1″][vc_column_text]

El regreso a la infancia

Miro una fotografía con una niña incomoda, a punto de echarse a llorar. Su pelo donde se refleja la luz de la cámara, su cara torcida, me parecen tan conocidas. Cuan inexorable es el tiempo, cuan cruelmente corto son los momentos de felicidad. El tiempo dejó huellas amarillentas en los costados de la foto, y creo arrugas alrededor de mis ojos. El principio de la vejes se hace sentir en la juventud, y la muerte empieza en el nacimiento.

Recuerdo aquel temor frente a la cámara fotográfica. Quizás creía que en verdad roba el alma del que la miraría. O no creía nada, mi mente bien pudo ser una hoja blanca, en donde cualquiera tenía el poder de escribir o tal vez, el temor era irracional, una de tantas en el reino de la infancia. Ni me interesaba el tiempo en esos años, el juego era una línea continua y segmentada entre los llamados de mi madre que ya es tarde, hasta el día siguiente.

Los flequillos pintados de rubio por el sol veraniego, flotaban con el viento entre las ramas de los arboles. Y esas manos recogían fresas silvestres a la orilla del camino. Y los ojos, sus ojos miraban entre las horas del reloj, viendo solo lo que tenía en frente con brillos del futuro lejano. Sentía melancolía por cosas que ya tenía, respiraba el aire y miraba sus burbujas con mucho interés. Veía la vida con nostalgia, y a pesar de no poder leer cuentos todavía, las vivía, las husmeaba entre el maíz y los tomates del jardín. Llamaba la inocencia a jugar, les cantaba a las mariquitas, odiaba las abejas, pero no la miel y admiraba las hormigas.

A veces, cuando me doy el tiempo de mirar y verme en verdad en el espejo, me aparece aquella niña con sus esperanzas en los ojos. La saludo como si fuera una vieja amiga, pero no me despido, la tengo escondida en un baúl del corazón, con ella llegan toda clase de recuerdos que permanecen, sobre los cuales la herrumbre no se puede sentar, recuerdos siempre frescos, nuevos. La voz de mi madre esta siempre tierna y los pasos de mi padre suenan igual de fuerte.

La pluma dirigida por Dios escribió una hermosa vida, impregnada con perfume de luna y agua de la fuente.

Los dientes de león en los campos no me extrañan, ni los hilos de pasto que pisaba, los arboles se llevaron las huellas de mi talón de niña. En un instante esa nena dejó las cosas de la infancia para darse cuenta de que la vida es solo una hora, un hilo que fácil se puede cortar.

Cuando creo que se me olvidaron tantas cosas, se voltea una hoja de mi diario y tengo la infancia postrada a mis pies.

[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row][vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid”][vc_custom_heading text=”Foto by Adam Ottke” font_container=”tag:p|font_size:11|text_align:left” google_fonts=”font_family:Judson%3Aregular%2Citalic%2C700|font_style:400%20regular%3A400%3Anormal” css_animation=”none”][/vc_column][/vc_row]

El peor día y el mejor día de tu vida

Leí un libro donde uno de los personajes inventó un nuevo juego que se llama “el peor día – el mejor día de tu vida”. Así que cada uno decía cuales fueron los peores o mejores momentos de sus vidas. Para uno de los personajes, el mejor día fue también el peor. Es así, andamos por la vida, y no sabemos que nos traerá el próximo segundo (Santiago 4:14), del cielo, podemos caer con violencia al suelo, no porque todo pasa al azar, o que así es la vida, es porque hay un Dios soberano que lo gobierna todo.

Continua leyendo El peor día y el mejor día de tu vida