Categoría: Poema

Imagen en imagen

[vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” bg_image_animation=”none”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_link_target=”_self” column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_width_inherit=”default” tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid” bg_image_animation=”none”][tabbed_section style=”default” alignment=”left” spacing=”default” tab_color=”Accent-Color”][tab icon_family=”none” title=”Español” id=”1582147033974-1″ tab_id=”1582147033977-10″][vc_column_text]Es de noche, en verano con luna llena. No estoy sola, estoy con ella. Siempre ella, como una sombra que toma vida. Salí para admirar la belleza de la luna, respirar el aire dulce de verano, escuchar los grillos llenos de vida y el viento enamorado de las hojas de los árboles. Pero no puedo alimentarme golosamente de las delicadezas de la naturaleza porque ella siempre esta aquí. Quejándose de la vida y de la muerte, de mi, de todo. Desea todo y nada, pocas veces se alegra. Mi peor encuentro con ella fue en la adolescencia. ¡Qué horrible pelea! Y de ahí es que no se deja. Vive alimentándose de mis fracasos. 

Así que decido regresar a mi cuarto, con ella aquí el momento ya pasó.

La luna purpura se refleja en el espejo de mi dormitorio. Y yo, tentada, miro mis propios ojos con la atención de un niño. Es cierto que se vislumbra el alma en ellos porque cada vez que me atrevo a adentrarme en ellos, me hundo en agua de mar, tengo frío, ella aparece. Tan fuerte es el impacto de ver esa aparición, que rompí el espejo con mi puño, pero no escuché nada, no sé cuando u como se cayeron al suelo los pedazos de ese espejo porque me pongo a correr. 

El pasto es suave y siento el rocío bajo mis pies. En el aire hay niebla perfumada con alguna flor de la noche, es irreal, y ella, me pisa los talones. Miro atrás con la respiración entrecortada, tal vez será el tiempo de enfrentarla, de hace mucho tiempo corro, desde siempre. Y en este maratón se olvidó porque corro. Así que, a paso lento, me devuelvo y no veo nada. Mis pasos son el único ruido que se escuchaba en este silencio imponente. Me siento en el pasto bañado en rocío y alzo mi mirada al cielo para ver de nuevo la luna. El esplendor de su brillo se refleja en mi rostro desde algo que esta muy cerca de mí. Es otro espejo en donde me veo de nuevo, sin mi vestimenta de carne. Toco mi rostro y cuando me siento suficientemente valiente levanto la mirada para encontrarme con mis ojos. Me asusto. 

¡Ella soy yo, yo soy ella! Grito con una voz apagada y con los ojos fuera de sus cuencas. La que me hace más daño soy yo pero viví con la mentira “piadosa” que soy buena a pesar de saber que Bueno hay Uno solo. [/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1582147034039-7″ tab_id=”1582147034041-10″][vc_column_text]

Imagine în imagine

E o noapte de vară cu lună plină. Nu sunt singură, sunt cu ea. Mereu ea, ca o umbră care prinde viață. Am ieșit să admir frumusețea lunii, să respir aerul dulce de vară, să aud greierii plini de viață și vântul îndrăgostit de frunzele copacilor. Dar nu pot să mănânc cu nesaț din aceste delicatese ale naturii pentru că ea e mereu aici. Plângându-se de viață și moarte, de mine, de toate. Dorește totul și nimic. Cea mai cruntă înfruntare dintre noi a fost în adolescență. Ce ceartă oribilă! Și de atunci ea nu se lasă. Trăiește alimentându-se cu eșecurile mele. 

Așa că decid să mă întorc în camera mea, cu ea aici, momentul a trecut. 

Luna se reflectă mov în oglinda din dormitorul meu. Iar eu tentată, mă uit cu atenția unui copil în proprii-mi ochi. E adevărat că se întrezărește sufletul în ei deoarece de fiecare dată când îndrăznesc să mă adâncesc în ei, par a mă scufunda în apă de ocean, îmi e frig, ea își face apariția. De la puternica impresie a apariției, am spart oglinda cu pumnul, dar nu am auzit nimic, nu știu când și cum au căzut cioburile pe jos deoarece o iau la fugă. 

Iarba e moale și simt roua sub tălpile mele. În aer e o ceață parfumată cu lilieci, ireală, iar ea, pe urmele mele. Mă întorc cu respirația întretăiată, poate că e timpul să o înfrunt, de prea mult timp fug, dintotdeauna. Și în fuga mea am uitat de ce o fac. Așa că încetinesc pasul, mă întorc și nu văd nimic. Pașii mei sunt singurii care se auzeau pentru că acum e o liniște copleșitoare. Mă așez pe iarba îmbăiată-n rouă și înalț din nou ochii înspre cer ca să văd luna. Splendoarea luminii ei se reflectă puternic dintr-un obiect aflat alături de mine. E o oglindă de mărimea mea în care din nou mă văd fără veșmintele mele de carne. 

Îmi ating chipul și când am curaj să ridic ochii ca să mi-i privesc, tresalt. 

Ea e eu, eu sunt ea! Exclam cu o voce tăcută și ochii scoși din orbită. Cea care îmi face cel mai mult rău sunt eu, dar am trăit cu minciuna miloasă că sunt bună deși știu că Bun e numai Unul.

[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row][vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” bg_image_animation=”none”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_link_target=”_self” column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_width_inherit=”default” tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid” bg_image_animation=”none”][vc_column_text]Photo by Elia Pellegrini on Unsplash

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

Întoarcerea copilăriei – El regreso a la infancia

[vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” shape_type=”tilt”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid”][tabbed_section style=”default” alignment=”left” spacing=”default” tab_color=”Accent-Color”][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1561153747-1-66″ tab_id=”1561155567807-7″][vc_column_text]

Privesc o poză cu o fetiță incomodă, pe punctul de a izbucni în plâns. Bretonul ei în care se reflectă blițul, fața ei crispată mi se par așa de necunoscute. Cât de inexorabil e timpul, cât de crud de scurte sunt momentele de fericire. Timpul a îngălbenit marginile fotografiei, și a creat mici riduri în jurul ochilor mei. Începutul bătrâneții se face simțit în tinerețe, iar moartea începe de la naștere. Îmi amintesc de teama în fața camerei de fotografiat. Poate credeam că acea poză fură într-adevăr sufletul celor care privesc acolo. Ori nu credeam nimic, mintea mea prea bine putea să fie o foaie albă, pe care oricine putea scrie și teama era doar irațională, una dintre atâtea pe tărâmul copilăriei. Nici nu mă interesa timpul pe vremea aceea, joaca era o linie continuă și punctată între strigătul mamei că e târziu, până ziua următoare.

Șuvițele blond colorate de soarele verii, zburau cu vântul printre crengile plopilor. Și acele mânuțe adunau frăguțe de pe marginea șoselei. Iar ochii, ochii ei priveau printre orele ceasului, văzând doar ce era în fața lor cu luciri din viitorul depărtat. Cu un dor necunoscut pentru lucruri pe care le avea deja, respira aerul și îi privea bulele cu un interes nemaipomenit. Vedea viața cu melancolie, iar basmele deși nu le putea citi încă, le trăia, le adulmeca printre porumbul și roșiile din grădină. Chema inocența la joacă, le cânta buburuzelor, ura albinele însă nu și mierea și admira furnicile.

Uneori, când îmi fac timp să mă privesc și să mă văd cu adevărat în oglindă, îmi apare acea fetiță cu speranțele ei în ochi. O salut de parcă aș vedea o veche prietenă, dar nu îmi iau rămas bun, o am ascunsă într-un cufăr al inimii, cu ea vin tot felul de amintiri care dăinuie, peste care nu se poate așeza rugina, amintiri mereu noi, proaspete. Vocea mamei e întotdeauna duioasă și pașii tatei se aud la fel de puternic.

Condeiul mânuit de Dumnezeu mi-a scris o frumoasă viață, impregnată cu parfum de lună și apă de la arteziană.

Păpădiile de pe câmpuri nu îmi duc dorul, nici firele de iarbă pe care le călcam, plopii au luat cu ei urmele tălpilor de copil. Într-o clipită acea copilă a lăsat cele copilărești ca să realizeze că viața e doar un ceas, un fir de ață ușor de tăiat.

Când cred că am uitat de mult anumite lucruri, se întoarce o foaie din jurnal și mi se prosternă copilăria la picioare.

[/vc_column_text][vc_column_text] I am text block. Click edit button to change this text. [/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Español” id=”1561153747-2-88″ tab_id=”1561155567831-1″][vc_column_text]

El regreso a la infancia

Miro una fotografía con una niña incomoda, a punto de echarse a llorar. Su pelo donde se refleja la luz de la cámara, su cara torcida, me parecen tan conocidas. Cuan inexorable es el tiempo, cuan cruelmente corto son los momentos de felicidad. El tiempo dejó huellas amarillentas en los costados de la foto, y creo arrugas alrededor de mis ojos. El principio de la vejes se hace sentir en la juventud, y la muerte empieza en el nacimiento.

Recuerdo aquel temor frente a la cámara fotográfica. Quizás creía que en verdad roba el alma del que la miraría. O no creía nada, mi mente bien pudo ser una hoja blanca, en donde cualquiera tenía el poder de escribir o tal vez, el temor era irracional, una de tantas en el reino de la infancia. Ni me interesaba el tiempo en esos años, el juego era una línea continua y segmentada entre los llamados de mi madre que ya es tarde, hasta el día siguiente.

Los flequillos pintados de rubio por el sol veraniego, flotaban con el viento entre las ramas de los arboles. Y esas manos recogían fresas silvestres a la orilla del camino. Y los ojos, sus ojos miraban entre las horas del reloj, viendo solo lo que tenía en frente con brillos del futuro lejano. Sentía melancolía por cosas que ya tenía, respiraba el aire y miraba sus burbujas con mucho interés. Veía la vida con nostalgia, y a pesar de no poder leer cuentos todavía, las vivía, las husmeaba entre el maíz y los tomates del jardín. Llamaba la inocencia a jugar, les cantaba a las mariquitas, odiaba las abejas, pero no la miel y admiraba las hormigas.

A veces, cuando me doy el tiempo de mirar y verme en verdad en el espejo, me aparece aquella niña con sus esperanzas en los ojos. La saludo como si fuera una vieja amiga, pero no me despido, la tengo escondida en un baúl del corazón, con ella llegan toda clase de recuerdos que permanecen, sobre los cuales la herrumbre no se puede sentar, recuerdos siempre frescos, nuevos. La voz de mi madre esta siempre tierna y los pasos de mi padre suenan igual de fuerte.

La pluma dirigida por Dios escribió una hermosa vida, impregnada con perfume de luna y agua de la fuente.

Los dientes de león en los campos no me extrañan, ni los hilos de pasto que pisaba, los arboles se llevaron las huellas de mi talón de niña. En un instante esa nena dejó las cosas de la infancia para darse cuenta de que la vida es solo una hora, un hilo que fácil se puede cortar.

Cuando creo que se me olvidaron tantas cosas, se voltea una hoja de mi diario y tengo la infancia postrada a mis pies.

[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row][vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid”][vc_custom_heading text=”Foto by Adam Ottke” font_container=”tag:p|font_size:11|text_align:left” google_fonts=”font_family:Judson%3Aregular%2Citalic%2C700|font_style:400%20regular%3A400%3Anormal” css_animation=”none”][/vc_column][/vc_row]