Blog

El libro de los libros

[vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” bg_image_animation=”none”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_link_target=”_self” column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_width_inherit=”default” tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid” bg_image_animation=”none”][tabbed_section style=”default” alignment=”left” spacing=”default” tab_color=”Accent-Color”][tab icon_family=”none” title=”Español” id=”1586861293363-8″ tab_id=”1586861293365-9″][vc_column_text]Lloré y lamenté con Anna Karenina, jugué con Olguța de Medeleni. Construí sueños con Pip, sonreí con Ionel Popescu, luché al lado de Katniss, odié y amé a Heathcliff y fr otra historia y continente, a Scarlett. Soñé que estaba en Narnia con Lucy. Visité Notre Dame con Quasimodo, vi construyéndose la Torre Eiffel con Lautrec.

Escuché la sinfonía de las palabras con Eminescu, Bacovia, Rebreanu, Eliade. Averigüé que las descripciones aparentemente cansadoras y sin final, guardan el desenlace de unas historias que , por ejemplo: las historias de Balzac.

Hugo, Dumas pare e hijo, Hardy, Brontë, Austin, Dickens, Dostoievski, Shakespeare, G. Garcia Márquez me enseñaron que la imaginación es una roja gigante y la escritura es una supernova. Pero en ninguno de estos libros mágicos encontré lo que descubrí en el libro de los libros, la Biblia: comida para el alma, alimentos exquisitos, atentamente seleccionados por mi Dios para la salvación de nuestra alma inmortal.

En ninguno de estos libros no encontré la paz que me da Dios en su Palabra. Palabras eternas de un Dios eterno, su belleza es estremecedora: porque escuchamos, creemos y somos salvos (parafraseo Romanos 9:17).

Aunque los libros tienen su encanto, estas estrellas se apagaran en algún momento, a pesar de su explosion impresionante. Solamente la Biblia tiene como Autor a un Dios eterno, el Creador de las estrellas, de la luz y la oscuridad. El que dice: YO SOY, no está limitado por el tiempo y el espacio.

¿Ya leíste tu Biblia hoy?

[/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1586861293417-9″ tab_id=”1586861293421-10″][vc_column_text]Am plâns și am regretat cu Anna Karenina, m-am jucat cu Olguța de la Medeleni.

Am construit vise cu Pip, am râs copilărește cu Ionel Popescu, am luptat alături de Katniss, l-am urât și iubit pe Heathcliff iar dintr-o altă poveste și continent, pe Scarlett. Am visat la Narnia cu Lucy. Am vizitat catedrala Notre Dame cu Quasimodo, am văzut turnul Eiffel construindu-se cu Lautrec.

Am ascultat simfonia cuvintelor cu Eminescu, Bacovia, Rebreanu, Eliade. Am aflat că descrierile aparent obositoare și nesfărșite, păstrează deznodământul unor povești , de exemplu: scrierile lui Balzac. Hugo, Dumas tată și fiu, Hardy, Brontë, Austin, Dickens, Dostoievski, Shakespeare, G. Gracía Márquez m-au învățat că imaginația e o gigantică roșie și scrisul e o supernovă.

Dar în niciuna din aceste cărți magice nu am găsit ce am aflat în Cartea cărților, Biblia: merinde pentru suflet, bucate alese de Dumnezeu pentru mântuirea sufletului nostru nemuritor.

În nici una dintre aceste cărți nu am găsit pacea pe care mi-o dă Dumnezeu în cuvântul Lui. Cuvintele eterne ale unui Dumnezeu etern, frumusețea lor înălțătoare: pentru că auzim, credem și suntem mântuiți (parafrazare Romani 9:17).

Deși cărțile au încântarea lor, aceste stele la un moment dat se vor stinge, chiar dacă produc o explozie nemaipomenită. Doar Biblia are ca Autor pe un Dumnezeu etern, Creatorul stelelor, a luminii și întunericului, Cel ce zice: EU SUNT nu este limitat de timp și spațiu.[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row]

Imagen en imagen

[vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” bg_image_animation=”none”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_link_target=”_self” column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_width_inherit=”default” tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid” bg_image_animation=”none”][tabbed_section style=”default” alignment=”left” spacing=”default” tab_color=”Accent-Color”][tab icon_family=”none” title=”Español” id=”1582147033974-1″ tab_id=”1582147033977-10″][vc_column_text]Es de noche, en verano con luna llena. No estoy sola, estoy con ella. Siempre ella, como una sombra que toma vida. Salí para admirar la belleza de la luna, respirar el aire dulce de verano, escuchar los grillos llenos de vida y el viento enamorado de las hojas de los árboles. Pero no puedo alimentarme golosamente de las delicadezas de la naturaleza porque ella siempre esta aquí. Quejándose de la vida y de la muerte, de mi, de todo. Desea todo y nada, pocas veces se alegra. Mi peor encuentro con ella fue en la adolescencia. ¡Qué horrible pelea! Y de ahí es que no se deja. Vive alimentándose de mis fracasos. 

Así que decido regresar a mi cuarto, con ella aquí el momento ya pasó.

La luna purpura se refleja en el espejo de mi dormitorio. Y yo, tentada, miro mis propios ojos con la atención de un niño. Es cierto que se vislumbra el alma en ellos porque cada vez que me atrevo a adentrarme en ellos, me hundo en agua de mar, tengo frío, ella aparece. Tan fuerte es el impacto de ver esa aparición, que rompí el espejo con mi puño, pero no escuché nada, no sé cuando u como se cayeron al suelo los pedazos de ese espejo porque me pongo a correr. 

El pasto es suave y siento el rocío bajo mis pies. En el aire hay niebla perfumada con alguna flor de la noche, es irreal, y ella, me pisa los talones. Miro atrás con la respiración entrecortada, tal vez será el tiempo de enfrentarla, de hace mucho tiempo corro, desde siempre. Y en este maratón se olvidó porque corro. Así que, a paso lento, me devuelvo y no veo nada. Mis pasos son el único ruido que se escuchaba en este silencio imponente. Me siento en el pasto bañado en rocío y alzo mi mirada al cielo para ver de nuevo la luna. El esplendor de su brillo se refleja en mi rostro desde algo que esta muy cerca de mí. Es otro espejo en donde me veo de nuevo, sin mi vestimenta de carne. Toco mi rostro y cuando me siento suficientemente valiente levanto la mirada para encontrarme con mis ojos. Me asusto. 

¡Ella soy yo, yo soy ella! Grito con una voz apagada y con los ojos fuera de sus cuencas. La que me hace más daño soy yo pero viví con la mentira “piadosa” que soy buena a pesar de saber que Bueno hay Uno solo. [/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1582147034039-7″ tab_id=”1582147034041-10″][vc_column_text]

Imagine în imagine

E o noapte de vară cu lună plină. Nu sunt singură, sunt cu ea. Mereu ea, ca o umbră care prinde viață. Am ieșit să admir frumusețea lunii, să respir aerul dulce de vară, să aud greierii plini de viață și vântul îndrăgostit de frunzele copacilor. Dar nu pot să mănânc cu nesaț din aceste delicatese ale naturii pentru că ea e mereu aici. Plângându-se de viață și moarte, de mine, de toate. Dorește totul și nimic. Cea mai cruntă înfruntare dintre noi a fost în adolescență. Ce ceartă oribilă! Și de atunci ea nu se lasă. Trăiește alimentându-se cu eșecurile mele. 

Așa că decid să mă întorc în camera mea, cu ea aici, momentul a trecut. 

Luna se reflectă mov în oglinda din dormitorul meu. Iar eu tentată, mă uit cu atenția unui copil în proprii-mi ochi. E adevărat că se întrezărește sufletul în ei deoarece de fiecare dată când îndrăznesc să mă adâncesc în ei, par a mă scufunda în apă de ocean, îmi e frig, ea își face apariția. De la puternica impresie a apariției, am spart oglinda cu pumnul, dar nu am auzit nimic, nu știu când și cum au căzut cioburile pe jos deoarece o iau la fugă. 

Iarba e moale și simt roua sub tălpile mele. În aer e o ceață parfumată cu lilieci, ireală, iar ea, pe urmele mele. Mă întorc cu respirația întretăiată, poate că e timpul să o înfrunt, de prea mult timp fug, dintotdeauna. Și în fuga mea am uitat de ce o fac. Așa că încetinesc pasul, mă întorc și nu văd nimic. Pașii mei sunt singurii care se auzeau pentru că acum e o liniște copleșitoare. Mă așez pe iarba îmbăiată-n rouă și înalț din nou ochii înspre cer ca să văd luna. Splendoarea luminii ei se reflectă puternic dintr-un obiect aflat alături de mine. E o oglindă de mărimea mea în care din nou mă văd fără veșmintele mele de carne. 

Îmi ating chipul și când am curaj să ridic ochii ca să mi-i privesc, tresalt. 

Ea e eu, eu sunt ea! Exclam cu o voce tăcută și ochii scoși din orbită. Cea care îmi face cel mai mult rău sunt eu, dar am trăit cu minciuna miloasă că sunt bună deși știu că Bun e numai Unul.

[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row][vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” bg_image_animation=”none”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_link_target=”_self” column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_width_inherit=”default” tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid” bg_image_animation=”none”][vc_column_text]Photo by Elia Pellegrini on Unsplash

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

Musa

[vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” bg_image_animation=”none”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_link_target=”_self” column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_width_inherit=”default” tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid” bg_image_animation=”none”][tabbed_section style=”default” alignment=”left” spacing=”default” tab_color=”Accent-Color”][tab icon_family=”none” title=”Español” id=”1579822757449-1″ tab_id=”1579822757452-4″][vc_column_text]La guitarra suena floja, lenta, romántica. Se levantan los dedos de las cuerdas y el alma del cuerpo. Me voy a algún lado, donde los acuerdos quieren. El piano se escucha aquí en mi burbuja. Y las estrellas brillan colgadas desde el cielo, columpiándose. Su trino se eleva hasta al astro purpura, con los dulces versos. La poesía cantada es el mejor transporte hacia la luna. Que pena que los astronautas no lo saben. No es necesario una nave espacial.
La música te hace viajar lejos y deshacer las cadenas de este cuerpo, por algunos instantes de fantasía, fuertes y coloridos.
El violín canta igual de triste y helado como el otoño. Luego los tambores laten igual que mi pulso. Siento como circula la sangre en mis venas con cada nota. El oído es mágico. ¿Donde estoy? Estoy donde quiero. En algún sitio entre el cielo y la tierra, donde el viento es helado, pero a pesar de sentir mis mejillas frías, yo no tengo frío. Estoy adentro de un piano. Soy las cuerdas del violín. Las palabras cortan la neblina para poder admirar el paisaje con aureolas. Las nubes se escapan vertiginosamente y paran a veces cuando el tono de la canción baja. Escucho. Veo. Siento todo. Siento mucho dolor sin razón porque el piano puede ser tan triste. Siento felicidad explosiva si los tambores lo piden. Y la voz humana me hace llorar.
A veces me siento como en una cueva, hace frío. Es solitaria y oscura. Su eco la hace más grandiosa, como si no tendría fin porque la voz del solista no toca esas paredes de piedra. Otras veces, si la canción lo pide, estoy en el paraíso, bajo hojas de palmera que se mueven lento y poético, bajo el cielo azul, enterrada en arena fina y caliente, al lado del mar pintado de esmeralda.
Estoy perdida y encontrada entre las notas musicales.
Exaltados y castigados están todos los sentidos. Las palabras cantadas toman forma nostálgica, eterna, y un eco permanente en mi ser.
Con la música está todo en silencio. Simetría y desorden, sentido y perdición. La música es una montaña de dolores en distintos tonos. Y, a veces alguna canción perdida en el tiempo, me hace extrañar lo que no conozco.
La música es recuerdo y olvido. Alivio y carga. Un bocado de eternidad.
[/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1579822706484-5″ tab_id=”1579822706485-2″][vc_column_text]

Muza

Chitara sună leneș, lent, romantic. Se ridică degetele de pe coarde și sufletul din corp. Plec undeva, unde acordurile doresc. Pianul se aude aici în bula mea. Și stelele strălucesc agățate din cer, balansându-se. Trilul lor se înalță până la astrul mov cu versurile dulci. Poezia cântată e cel mai bun transport până la lună. Ce păcat că astronauții nu știu asta. Nu e nevoie de navă spațială. Muzica mă transportă departe și pot desface lanțurile acestui corp pentru câteva momente iluzorii, puternice și colorate.
Vioara cântă la fel de trist și înfrigurată ca toamna. Tobele bat la fel ca pulsul meu. Simt cum îmi circulă sângele prin vene cu fiecare notă. Auzul e magic. Unde sunt? Sunt unde doresc. Undeva între cer și pământ, unde vântul e rece, dar deși îmi simt obrajii reci, nu îmi e frig. Sunt înăuntrul unui pian. Sunt coardele vioarei. Cuvintele taie ceața ca să pot admira peisajul cu aureole. Norii fug repede și se opresc uneori când coboară tonul melodiei. Aud. Văd. Simt totul. Simt durere multă fără vreun motiv pentru că pianul poate fi așa de trist. Simt fericire explozivă dacă tobele o cer. Iar vocea umană mă face să plâng.
Uneori mă simt ca într-o peșteră, e rece. E solitară și întunecoasă. Ecoul ei o face și mai impunătoare, de parcă nu s-ar termina pentru că sunetul vocii solistului nu-i atinge pereții de stâncă. Alteori, dacă melodia o cere, sunt în paradis, sub frunze de palmier ce se mișcă lent și poetic sub cerul albastru, împlântat în nisip fin și cald, lângă marea pictată în smarald.
Sunt pierdută și găsită printre note muzicale. Sunt exaltate și batjocorite toate simțurile. Cuvintele cântate capătă nostalgie eternă, și un ecou permanent în ființa mea. Cu muzica e totul liniște împrejur. Simetrie și dezordine, sens și pierzare. Muzica e o adunătură de dureri în diferite tonuri. Și câteodată câte o melodie pierdută în timp, mă face să îmi fie dor de ceea ce nu cunosc.
Muzica e amintire și uitare. Ușurare și încărcare cu povară.
O gustare sempiternă.[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row]

Sentidos

[vc_row type=”in_container” full_screen_row_position=”middle” scene_position=”center” text_color=”dark” text_align=”left” overlay_strength=”0.3″ shape_divider_position=”bottom” bg_image_animation=”none”][vc_column column_padding=”no-extra-padding” column_padding_position=”all” background_color_opacity=”1″ background_hover_color_opacity=”1″ column_link_target=”_self” column_shadow=”none” column_border_radius=”none” width=”1/1″ tablet_width_inherit=”default” tablet_text_alignment=”default” phone_text_alignment=”default” column_border_width=”none” column_border_style=”solid” bg_image_animation=”none”][tabbed_section style=”default” alignment=”left” spacing=”default” tab_color=”Accent-Color”][tab icon_family=”none” title=”Español” id=”1578596280211-8″ tab_id=”1578596280213-0″][vc_column_text]Veo solo una parte de mi pedazo de mundo. Como un caleidoscopio que cambia constantemente. Imagenes enredadas que creo descifrar, pero cuando creo que entendí una forma, aparecen otras.

Veo el sol que se escapa cada día, a pesar de que, en realidad, nosotros huimos. Él esta en el mismo lugar hace miles de años.

Miro como los pájaros aparentan volar con facilidad, se alzan en el cielo con sus alas majestuosas. Pero, quizás, para ellos el vuelo suave es un esfuerzo constante, y las alas están como de plomo.

El mar lleva historias misteriosas, el viento dice tormentas nefastas y las olas hablan sobre la nostalgia. Sin embargo, el mar no sé qué siente cuando entierro mis pies en esas aguas. Desconozco cuantos pies se lanzan para refrescarse allí, o cuantas almas se tiran con desesperación en sus manos frías. No sé si alguien lo mira para refrescarse el espíritu. Ignoro qué clase de lágrimas caen allí.

Veo el pasto el cual piso, cuan triste parece en invierno, y en los veranos con lluvia aparenta ser un niño en pleno juego. Sé como se sienten mis pies cuando corro en el campo descalza, como en la infancia. Pero no tengo idea como se siente que te corten una y otra vez y a pesar de eso, permanecer siempre viva, vibrante y entera.

Escucho la lluvia, como busca lugar entre las grietas del asfalto para llegar al suelo. Pero ignoro el sonido de su nacimiento.

El viento suena tan alegre y dulce cuando el cielo es claro.

Pero cuando las nubes forman una montaña de algodón gris, se escucha una ira que espero apurándome hacia algún albergue. Pero no lo veo cuando y dónde toma forma. No escucho los gritos que se apagan en el éter.

Toco texturas tan diferentes, pero la cosa más extraña de tocar es el agua. Está allí y no está. No la puedes cortar, no tiene sabor ni color, pero es tan buena.

Pongo la mano en una blusa de color naranja. Es fina, suave. Siento sus hilos. Pero no conozco quien la cosió. Quién le puso el color.

Toco la mano de mi hija. Pura ternura. Es fina, cálida, siento su dulce pulso. Pero no sé como se formó esta obra de arte aunque fue parte de mi cuerpo durante nueve meses. Ahora es parte de todo mi ser, para siempre.

Huelo la nieve, un perfume helado, tan puro y violento. Pero ignoro cómo es posible que estos numerosos copos de nieve sean la encarnación de la perfección.

Siento el perfume de la primavera, miles de flores que viajan llevadas por el viento. Los dientes de león me hacen cosquillas en la nariz.

Pruebo la vida, muerdo de ella con fuerza como de una manzana. Pero no entiendo tantas cosas. Mi sabor es tan diferente del de los demás. Cada uno dice su versión y a pesar de que existen semejanzas, cada quien tenemos otras experiencias, porque somos alguien aparte. Para mi la vida es dulce-amarga. Desconozco lo que será para ti. Solo sé como me siento cuando me duele, cuando estoy enferma, cuando amo.

Conozco, veo el color azul, pero no te lo puedo explicar. Sé como me hace sentir.

Conozco las cosas de mi lado de mundo, de mi pedazo de vida y vivencias. Y lo siento tanto que no entiendo tu lado del cuadro. Puedo solo relacionar lo que he vivido con lo que me explicas. Y encuentro semejanzas. Porque por más distinta que sea tu imagen completa, vives con los mismos sentidos, como yo.

Escucho la música, el amor, la amistad la siento, la huelo, la toco y la veo.

Porque hay algo más.

Un sexto sentido.

Como si viera, sentiría, olería, viera cosas que están lejos y sin embargo, están aquí.[/vc_column_text][/tab][tab icon_family=”none” title=”Rumano” id=”1578596280254-10″ tab_id=”1578596280256-3″][vc_column_text]Văd doar o parte din bucata mea de lume. Ca un caleidoscop ce se schimbă constant. Imagini încurcate pe care uneori pare că ajung să le înțeleg, iar când cred că am descifrat o formă, apar altele.

Văd cum soarele fuge în fiecare zi, deși în realitate noi fugim. El e în același loc de mii de ani. Privesc cum păsările par a zbura cu ușurință, se înalță pe cer cu aripile lor maiestoase. Dar poate, pentru ele zborul lin, e un efort constant, iar aripile sunt ca de plumb.

Marea poartă povești misterioase, vântul spune furtuni nefaste și valurile vorbesc despre nostalgie. Însă marea nu știu ce vede când îmi împlânt picioarele în ea. Nu știu câte picioare se avântă să se răcorească în ea, ori câte suflete cu disperare, își lasă viața în mâinile ei reci. Nu știu dacă cineva o privește și-și împrospătează sufletul. Ignor ce fel de lacrimi au curs în ea.

Văd iarba pe care o calc, cât de tristă pare iarna iar pe timp de vară, după ploaie, pare un copil în plină joacă. Știu cum se simt picioarele când zburd pe câmp desculță, ca-n copilărie. Dar habar n-am cum se simte să fii tăiată mereu, și totuși să rămâi întotdeauna vie și întreagă.

Aud ploaia, cum își face loc printre crăpăturile din trotuar ca s-ajungă la sol.

Dar ignor  sunetul nașterii ei. Vântul sună atât de voios și dulce când cerul e senin.

Dar când norii formează un munte de vată gri, se aude o furie pe care o aștept grăbindu-mă înspre adăpost. Nu-l văd totuși când și unde se formează. Nu aud strigătele ce se sting în văzduh.

Ating texturi atât de diferite, dar lucrul cel mai ciudat de atins e apa. E acolo și nu e. Nu o poți tăia, nu are gust și culoare, însă e atât de bună.

Pun mâna pe o bluză de culoare portocalie. Are țesătură fină, e ușoară. Îi simt cusăturile. Dar nu cunosc cine a cusut aceste părți, ce văd acum e un întreg.

Ating mâna fetiței mele. Drăgălășenie pură. E fină, caldă și îi simt pulsul dulce. Dar ignor cum s-a format această operă de artă deși a fost parte din trupul meu timp de nouă luni. Acum e parte din toată ființa mea, pentru totdeauna.

Miros zăpada, un parfum înghețat, atât de pur și violent. Dar ignor cum e posibil ca acei numeroși fulgi de zăpadă să reprezinte întruchiparea perfecțiunii.

Simt parfumul primăverii, mii de flori ce călătoresc purtate de vânt. Păpădiile ce îmi gâdilă nasul.

Gust viața, mușc din ea cu putere ca dintr-un măr. Dar totuși nu înțeleg atât de multe. Savoare mea e așa diferită de a celorlalți. Fiecare îmi spune versiunea lui și deși există asemănări, fiecare avem alte experiențe, deoarece suntem altcineva. Pentru mine viața e dulce-amară. Nu știu cum e pentru tine. Dar știu cum mă simt când mă doare ceva, când sunt bolnavă ori când iubesc. Știu cum arată culoarea albastră, dar nu ți-o pot explica. Știu însă cum mă face să mă simt.

Cunosc lucrurile din partea mea de lume, din bucata mea de viață și trăiri. Și-mi pare rău când nu înțeleg partea ta din acest tablou. Pot doar să relaționez ce am trăit cu ceea ce îmi explici. Și găsesc asemănări. Pentru că oricât de diferită e imaginea ta de ansamblu, trăiești cu aceleași cinci simțuri, ca mine.

Aud muzica, dragostea, prietenia o simt, o adulmec, o ating, o văd.

Pentru că mai e ceva.

Un al șaselea simț.

De parcă aș vedea, simți, adulmeca, atinge și vedea, lucruri ce-s departe dar totuși atât de aici.[/vc_column_text][/tab][/tabbed_section][/vc_column][/vc_row]