Comenzaremos una nueva serie Recomendaciones de libros. En esta serie, nos enfocaremos en algunos libros que se han vuelto películas o series. Hoy nos centraremos en el Libro Rebecca.
Este libro gótico, publicado en el año 1938, escrito por la británica Daphne du Maurier, es con seguridad una lectura atípica. La autora parece que se hubiese inspirado en Cumbres borrascosas, aunque la narración es bastante distinta, los personajes y el lenguaje también, y algunos otros detalles que hacen de este libro una idea original y fantástica.
Este libro trata sobre un lugar aparte: Manderley, y una mujer aparte: Rebecca. El lugar y la mujer están estrechamente atados como nos confiesa la autora a medida que avanzamos leyendo.
Daphne du Maurier logró una ficción perfecta desde mi punto de vista. Novela llena de misterio, pero sin llegar a ser mórbida, con un lugar romantico, sin que la historia sea romántica, sino de un realismo chocante.
La narración empieza con: “Anoche soñé que había vuelto a Manderley”. Se nos habla a través de una mujer de unos 20 años sobre la cual no se nos dice muchas cosas, solo a través de los otros personajes tenemos algunas descripciones bastante cortas. Este personaje atípico se pierde en el hilo narrativo y la autora nunca desvela su nombre, solo la llama la señora de Winter después de casarse con el soltero rico y aristócrata Maxim de Winter. Entre ella y Maxim hay una diferencia de 20 años, y esto se nota en la forma como ven la vida: ella es poética, romántica, idealista, él es maduro, serio, llega hasta a parecer cruel por su realismo. Ella y él se encuentran en un hotel de Monte Carlo donde el personaje narrador acompaña a la señora Van Hopper, este era su trabajo. Allí, la inoportuna señora Van Hopper obliga prácticamente al señor de Winter a sentarse en la misma mesa con ella y su acompañante, pero lo único bueno que sale de aquello es que él y ella se conocen.
A medida que la narración avanza, el personaje anónimo pasa mucho tiempo con de Winter. Los dos hacen paseos largos juntos, ella se ilusiona y su manera ingenua de ser parece representar la razón por la cual él se interesa en ella, pero por más que intenta adentrarse en sus pensamientos, no las puede descifrar, para ella él es un total misterio y sus reacciones la hacen sentir desgraciada muchas veces. Desea tener más experiencia, más mundo. En un momento ella le pregunta directamente: “Quisiera, dije violentamente, recordando aún su risa y arrojando la discreción al viento, quisiera tener treinta y seis años y estar vestida de seda negra, con collar de perlas…Quisiera saber por qué me invita un día y otro día a salir en coche. Claro que lo hace porque me tiene lastima; ¿pero por qué me ha escogido a mí para sus buenas obras?” A lo cual él responde: “La invitó porque no va usted vestida de seda negra, ni tiene un collar de perlas, ni treinta y seis años.” (Rebeca, Daphne du Maurier, página 46.)
Hasta la petición de matrimonio es muy realista, diciéndole sin rodeos, cuáles serán sus responsabilidades y que si recibe ser su esposa su vida no cambiará tanto, solo que en lugar de acompañar a la señora Van Hopper, lo acompañará a él. Esta petición, teniendo en cuenta que no hubo una declaración de amor por medio, la sorprende en un modo desagradable, cortante. Pero cuando él le dice que se creía amado por ella, le responde ella muy directo, de nuevo: “Y te quiero, dije. Te quiero con toda mi alma. No sabes lo desgraciada que he sido; me he pasado toda la noche llorando, porque creía que no iba a verte más. Me acuerdo que cuando dije esto se echó a reír y me alargó la mano a través de la mesa. ¡Bendita seas! dijo. Un día, cuando hayas llegado a esa maravillosa edad de los treinta y cinco años que quisieras tener, te recordaré este momento y lo que acabas de decir. Y te parecerá imposible. ¡Qué lástima que tengas que crecer! (Rebeca, Daphne du Maurier, página 66.) Con esta respuesta, Maxim prueba ser más romántico, hablándole directo qué usando metáforas, diciendo prácticamente que le ofrece un compromiso duradero, que estará con ella cuando cumpla treinta y tantos años.
La narración cambia después de que ellos se casan, porque se van a vivir a Manderley, un lugar espléndido, lujoso, misterioso. Allí, la nueva señora de Winter procura enterarse de quién fue esa hermosa Rebeca, otro misterio de la vida de su nuevo esposo y allí también conoce a la señora Danvers, la nana de Rebeca.
Este libro ofrece un tiempo en el cual no quieres dejar el libro de las manos, mejor que una película, hasta mejor que la propia versión cinematográfica de esta misma historia. Rebeca es una novela especial para los amantes de ficción de misterio y gótico, donde tenemos una historia de amor aunque no se parece a una historia de amor. La descripción del lugar de la acción (Manderley) es tan real, lleno de vida propia y deseable que te transporta allí, y la manera de escribir de la autora británica te atrapa desde las primeras palabras.
Puedes adquirir el libro haciendo clic en la siguiente imagen.
Esta novela ha tenido dos adaptaciones cinematográficas. Una de ellas rodada en 1940 y en 2020.
Versión en Rumano
Recomandare de carte
Acest roman gotic, publicat în anul 1938, scris de autoarea britanică Daphne du Maurier, este cu siguranță o lectură atipică. Daphne du Maurier pare că se inspirase în La răscruce de vânturi, dar totuși narațiunea e foarte diferită, limbajul și personajele la fel, în plus câteva detalii care fac această carte o idee originală, fantastică. Pot spune că această carte, pe care am citit-o în urmă cu câteva luni, a fost una dintre puținele cărți de ficțiune care m-a impresionat în ultima vreme.
În această carte este vorba despre un loc anume: Manderley și despre o femeie anume: Rebecca. Cele două sunt strâns legate, după cum dezvăluie autoarea pe parcursul lecturii.
Daphne du Maurier a reușit o ficțiune perfectă din punctul meu de vedere. Roman plin de mister, dar totuși fără să fie morbid, cu un loc deosebit de romantic, fără ca povestea să fie romantică, de un realism izbitor.
Narațiunea începe cu fraza: „Azi-noapte am visat că m-am întors la Manderley.” Ni se vorbește printr-o femeie de vreo 20 de ani despre care nu se spun multe, doar celelalte personaje spun câte ceva despre ea, destul de vag. Acest personaj narativ atipic, se pierde printre firul narativ, iar autoarea nu-i dezvăluie numele niciodată, doar o numește doamna de Winter după ce se căsătorește cu burlacul bogat și aristocrat, Maxim de Winter. Între ea și Max de Winter e o diferență de 20 de ani, iar acest lucru e evident în modul lor de a privi viața. Ea e poetică, romantică, idealistă, el însă e matur, serios, ajunge chiar să pară crud prin realismul lui. Ea și el se întâlnesc la un hotel din Monte Carlo unde personajul narator o însoțește pe doamna Van Hopper, aceasta fiind de fapt slujba ei. Acolo, inoportuna doamnă Van Hopper, îl obligă practic pe domnul de Winter să se așeze la aceeași masă cu ea și însoțitoarea ei, dar singurul lucru bun care iese din acea întâmplare e că el și ea se cunosc.
Pe măsură ce narațiunea înaintează, personajul nostru anonim, petrece mult timp cu de Winter. Cei doi fac plimbări lungi, iar ea își face iluzii, naivitatea ei fiind ceea ce pare să cauzeze un oarecare interes pentru ea, dar oricât încearcă ea să-i pătrundă în gânduri, nu-l poate descifra, pentru ea el e un complet mister, iar reacțiile lui o face de multe ori să se simtă nenorocită pentru că nu are mai multă experiență, mai multă lume. La un moment dat îl întreabă direct: „Aș vrea, am spus violent, amintindu-mi râsul și aruncând discreția în vânt, aș vrea să am treizeci și șase de ani și să fiu îmbrăcată în mătase neagră, cu un colier de perle… aș vrea să știu de ce mă invitați zi după zi să ieșim cu mașina. Desigur că o faceți pentru că vă provoc milă; dar de ce m-ați ales tocmai pe mine pentru acest act de binefacere?” La care el îi răspunde: „Vă invit, a răspuns grav, pentru că nu sunteți îmbrăcată în mătase neagră și nu aveți un colier de perle, nici treizeci și șase de ani.1 (Rebecca, Daphne du Maurier, pagina 46.)
Chiar și cererea în căsătorie este foarte realistă, spunându-i pe șleau care sunt atribuțiile ei, și că dacă primește să fie soția lui viața ei nu se schimba mult, doar trece din a fi însoțitoarea doamnei Van Hopper, în a fii însoțitoarea lui. Cererea aceasta, având în vedere că nu a fost nicio declarație sau dovezi de dragoste la mijloc, o surprinde într-un mod foarte tăios. Însă când acesta îi spune că a crezut că îl iubește, ea îi răspunde, foarte direct, din nou: „Te iubesc, te iubesc din toată inima. Nu știi cât de nenorocită am fost; am plâns toată noaptea pentru că am crezut că nu te voi mai vedea. Îmi amintesc că atunci când i-am spus asta, a bufnit în râs și mi-a întins mâinile peste masă. Binecuvântată să fii, a spus. Într-o zi, când vei ajunge la acea minunată vârstă de treizeci și cinci de ani pe care vrei să-i ai, îți voi aminti ceea ce tocmai mi-ai spus. Și-ți va părea imposibil. Ce păcat că trebuie să crești!” (Rebecca, Daphne du Maurier, pagina 66.)
Narațiunea se schimbă după ce cei doi se căsătoresc, deoarece se duc să trăiască la Manderley, un loc splendid, luxos și misterios. Acolo, noua doamnă de Winter, încearcă să afle cine a fost frumoasa Rebecca, un alt mister din viața noului ei soț și tot acolo o cunoaște pe doamna Danvers, dădaca Rebecăi.
Această carte oferă un timp în care nu vrei să te mai dezlipesti de aceste pagini, mai bună decât vreun film, chiar și decât propria versiune cinematografică a acestei cărți. Rebecca e un roman excepțional pentru iubitorii de ficțiune, mister și gotic, unde avem o poveste de dragoste chiar dacă nu seamănă a poveste de dragoste. Descrierea locului acțiunii (Manderley) este atât de real și plin de viață proprie, fermecat și de dorit încât ești transportat acolo, iar felul scriiturii autoarei britanice te prinde de la primele cuvinte.